Teodor Sărăcuţ-Comănescu se numără printre autorii de literatură pentru copii care cred în mod greşit că pot ajunge la sufletul copiilor maimuţărindu-se. Cartea sa ABC-uri pentru cei mici (Zalău, Ed. Silvania, 2007) este plină de scălâmbăieli şi strâmbături lipsite de farmec. Autorul nu are nici candoare şi graţie, ca un copil, şi nici rafinamentul unui Tudor Arghezi, care în versurile pentru copii simulează cu artă (spre delectarea maturilor) naivitatea.
Iată în ce stil grotesc-peltic sunt evocate notele pe care le primesc elevii la şcoală:
"6,7,8 - modeste note/ 7 se-nghesuie în carnete,/ şi sunt şi invidioase:/ pe 7-i invidios 6,/ că-i ia pâinea de la gură/ şi nu cunoaşte măsură.../ Se pun mereu la-ncercare:/ care din ele-i mai tare...?// În zadar au ele chef/ Căci 8-ul le este şef/ şi n-au drept să comenteze,/ ci mai bine să lucreze.// Supărate, ceste două/ fac petiţie la 9,/ şi îl roagă insistent,/ ştiindu-l perseverent,/ dac-ar putea să le mute,/ dar aşa/ mai pe tăcute/ ori să le pună la-ncercare/ şi să le dea un grad mai mare" etc.
Cum adică 7 îi ia pâinea de la gură lui 6? În ce împrejurări? De ce este 8 şef? Iar dacă este, de ce este numai peste 6 şi 7? În ce sens este 9 perseverent? 10 nu e?
Sau iată ce dialog caraghios-solemn, în limba de lemn a "corectitudinii" pedagogice, îşi imaginează Teodor Sărăcuţ-Comănescu că are loc între o mamă şi copilul ei:
"Mama s-a dus la fişet/ şi-a căutat în carnet.// - Nu te mai uita, mămică,/ nu purta această frică./ Sunt elev disciplinat!/ Ştiu că uneori greşesc,/ doar atunci când mă trezesc/ şi nu mă mai scol din pat./.../ De aceea te-aş ruga/ să mă înveţi dumneata/ cum se calcă batista,/ pantalonii, cămaşa...// - Cum să nu, băiatul meu!/ Nici un lucru nu e greu/ când e pe măsura ta/ şi doreşti a învăţa.// - mamă, îţi promit solemn:/ că de azi eu voi fi demn,/ că n-am să te necăjesc,/
