Oricît m-ar încerca, la răstimpuri, ispita de-a "citi" o carte într-o limbă pe care n-o vorbesc, am ieşit din anticariatele dese ale Budapestei fără s-ascult de ea. Aşa că păstrez doar o poză, cu volume avînd pe cotor cuvinte dintr-un grai îndepărtat, stivuite frumos pe rafturi. O altă ispită, istoric-nostalgică, a cîştigat. Aceea a întoarcerii, spre învăţătură sau numai de plăcere, către vieţile oamenilor cu care, prin care şi pentru urmaşii urmaşilor cărora s-a făcut România modernă. Ministrul ei de construcţii, în sensul cel mai larg, a fost Maiorescu. Jurnalul lui pe patru ani, din noiembrie 1855 pînă în martie 1859, ediţia de la Minerva, din '75, îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, cu un studiu introductiv de Liviu Rusu, îl am acum în faţă.

E o zicală - vorbă a cuiva, la vremea ei, care spune că la douăzeci de ani vrei să schimbi lumea, la patruzeci te multumeşti să-ţi schimbi prietenii, iar la şaizeci te gîndeşti că bine era de te schimbai măcar pe tine. La Maiorescu, linia vîrstelor stereotipe face o buclă. A schimba lumea înseamnă a te schimba tu însuţi, a te educa pentru ea şi a o potrivi după tine. Facerea lumii e un program de igienă personală. Care, cu folositoare note ale editorilor, se vede în jurnal.

Primele însemnări sînt extrase de cultură vieneză, la mijloc de secol. Pe lîngă ele, evidenţe ale progresului şcolar, date - nimic de mirare, pentru cineva care va susţine un doctorat despre relaţie - comparativ. Notiţele, în stilul aşa-numitelor efemeride, colecţii de întîmplări mărunte pe care perfecta lor ordine le face semnificative pentru un stil, şi pentru o istorie - pînă la urmă, oamenii, cu faptele lor mari, sînt făcuţi din micile zile - de bună seamă că l-au enervat pe Călinescu. O seriozitate inumană se citeşte în aceste "intrări" pe sferturi de oră. Însă succesiunea lor dă la iveală două conştiinţe: a urge