Unul dintre subiectele fierbinti (si nu numai vara) ale dezbaterilor critice, atat inainte cat si dupa 1989, a fost si este chestiunea festivalurilor de teatru. Ba ca sunt prea multe, ba ca sunt prea putine, ba ca sunt prea strict circumscrise tematic, ba ca sunt prea vag definite, ba ca una, ba ca alta. Obiectiile au venit si vin mai ales din tabara criticilor, care, obligati de meserie sau de legaturile periculoase cu feluriti directori, umbla creanga de la o "manifestare" la alta, izbutind cateodata sa nu dea saptamani intregi pe-acasa. In felul acesta, ei capata o privire globala asupra "fenomenului festivalier" national, dar si, adeseori, o anume opacitate interioara la realitatea vie a acestuia. Vorbesc din experienta proprie. Neindoielnic, e bine sa existe cineva care sa atraga atentia asupra nepotrivirilor dintre intentii si mijloace, asupra derapajelor estetice, asupra oscilatiilor de nivel calitativ s.a.m.d. ale unui festival anume sau ale "peisajului" in ansamblul sau. E nu numai bine, dar si obligatoriu ca diriguitorii acestor reuniuni sa stie ca "prestatia" lor manageriala si artistica este urmarita cu ochi sever de persoane cu orientare in domeniu, care nu cred ca tot ce zboara se mananca si nici nu se imbata cu apa rece (chiar daca cedeaza la alte lichide). E bine, pe scurt, sa se spuna adevarul despre festivaluri, chiar daca si cand acest adevar nu produce neaparat placere - si nu aduce neaparat mai multi sponsori. La fel de bine e insa ca un comentator specializat sa incerce sa vada lucrurile si din perspectiva beneficiarului imediat al festivalurilor, care este publicul obisnuit. Spectatorilor din orasul Turda, spre exemplu, le e perfect indiferent daca la festivalul "lor" (situatie ipotetica, intrucat la Turda nu exista - deocamdata - niciun festival de teatru) sunt invitate spectacole care s-au jucat, mai inainte, in vreo reuniune similara de