Istoria politică a ultimelor luni demonstrează că resursele de ură ale societăţii româneşti sunt departe de a se fi epuizat. Spectacolul grotesc oferit de Corneliu Vadim Tudor şi ciracii săi, sub privirile pline de smerită înţelegere ale onorabilului Nicolae Văcăroiu, la şedinţa Parlamentului în care Preşedintele României a citit raportul de condamnare a comunismului (şi acum mă întreb cu ce impresie vor fi plecat din România Lech Wallesa şi Jelio Jelev, prezenţi în sală la grotescul circ), veselia tâmpă a lotului 322 la votul pentru suspendarea Preşedintelui, în dispreţul absolut al recomandării Curţii Constituţionale, furia bolşevică, periodic reîncărcată, a artizanului terapiilor minereşti, interpetările decerebrate, dar mobilizatoare, ale "analiştilor" invitaţi seară de seară la posturile de televiziune, senzaţionalele dezvăluiri ale presei noastre libere, mai mereu contrazise de realitate, curajul impresionant al unor jurnalişti în confruntările cu bunul simţ şi codul penal sunt elemente definitorii pentru climatul civilizaţional actual. Din ele derivă firesc eroii "ştirilor de la ora 5", gladiatorii din galeriile echipelor de fotbal, misionarii de manele din trafic sau din cartierele aglomarate, elevii care se filmează cu telefonul mobil în timp ce îşi umilesc profesorii sau îşi cară picioare în cap, şoferii care îşi abandonează victimele la locul accidentului, clienţii emisiunilor lui Dan Diaconescu.

Trăim sub semnul urii, iar expresia "să moară capra vecinului" a devenit, în anii din urmă, principala carte de vizită a spiritului românesc. Economia duduie (expresia nu-mi aparţine), nivelul de trai creşte, am devenit cetăţeni europeni cu acte în regulă, dar nici o bucurie nu e deplină dacă nu e dublată de eşecul celui de lângă noi. Iresponsabilitatea merge până acolo încât mulţi preferă să piardă în locul unei victorii alături de vecinul pe care îl invidi