N-ar trebui să apară nimănui ca o surpriză faptul că Dan C. Mihăilescu şi-a publicat recent cel de-al treilea volum al Literaturii române în postceauşism, tratând, după cum arată subtitlul, eseistica şi piaţa ideilor politico-literare. Continuitatea acestor proiecte ample - mă gândesc la emisiunile TV sau la articleria mustoasă din seria Viaţă literară - ţine, fireşte, de vocaţia naturală a criticului, dar şi de o bine antrenată etică publicistică a termenului-limită. Când ajungi să prezinţi o carte pe zi, când reuşeşti să scrii cel puţin o cronică pe săptămână, însăşi alcătuirea unor asemenea tomuri seriale devine - prin extensie şi de la depărtare - o întreprindere ceva mai sistematică şi - implicit - mai credibilă.
Într-un asemenea monolit de consecvenţă (chiar filigranat în zeci de modéle şi de artificii stilistico-morfologice) nu se poate pătrunde hotărât decât făcând uz tot de o atare cerbicie a argumentului. Iată de ce majoritatea imputărilor care se aduc - în linie dreaptă şi descendentă - cărţilor purtând marca Dan C. Mihăilescu sunt cumva dependente de o întreagă tradiţie a sensibilităţii ultragiate. Iată de ce reproşurile cronicarilor literari urmează - cu extrem de vagi excepţii - un ritual oarecum ready made al ridicării din sprânceană. Consultaţi selecţia de ecouri la volumul al doilea - orchestrată de Dan Stanca, Tudorel Urian, Paul Cernat, Doris Mironescu, Bianca Burţa-Cernat, Antonio Patraş, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Al. Cistelecan - şi vă veţi convinge singuri. Stereotipii ambalate colorat, maliţii de diagnostician, scrupule teoretice. Am mai spus, cu câteva luni în urmă, cum stau lucrurile cu magnetizarea automată a recenzentului în faţa tomurilor lui Dan C. Mihăilescu. Şi - alt semn de ready made, recunosc - nu-mi iau vorba îndărăt...
Cel mai marcat jurnalistic şi mai obositor dintre clişeele care se vor vehicula în legătură cu
