"Mă numesc Alexandra Dolfi, am 18 ani. Vă trimit 6 poezii scrise de mine între 16-17 ani. Merită să fie publicate, ori sunt doar nişte încercări adolescentine?" Răspunsul este cu siguranţă că merită să fie publicate. Odată, pentru că sunt interesante, nivelul lor de fond se ridică mult peste media a ceea ce lumea tânără scrie şi ne trimite cu dezinvoltură. Publicarea lor în spaţiul acestui atelier ne dă prilejul de a comenta cu pasiune starea de spirit a poetului la această vârstă de obicei negatoare şi nemulţumită, dar şi preţul textelor, şansa lor de a se păstra, prin valoare şi manieră, proaspete şi valabile şi pentru cititorii care chiar azi se nasc negreşit, şi se vor apuca serios de scris peste 16-17 ani, cârcotaşi la rândul lor în direcţia textelor Alexandrei Dolfi, de pildă, aici de faţă. Şansa lor, a poemelor, de a se afla mai multă vreme în vizorul cititorului nu neapărat răbduriu şi nu neapărat iubitor, ne place să credem că depinde în importantă măsură de abilitatea celui care scrie, de a învăţa să-şi epureze cu veselie propriile texte de pasajele discursului prea abundent, eliminând cuvintele ce amănunţesc în exces peisajul lumii noastre defectuoase, cu construcţii bizare, însumând toate zdrenţele ei adunate între bâlci şi cimitir, între balamuc şi motivele de sinucidere, între gândire şi răzgândire alegând teatrul, comedia unei poezii a existenţei plicticoase, despre relaţiile dintre generaţiile care, până să se stingă ori să se nască, se succed cârcotaşe printre vechiturile şi noutăţile pururea prezente în coasta psihicului celor vii. Nu sunteţi nici prima, nici ultima care îşi construieşte poemele, vers după vers, din acumulări succesive, scurte sau mai bogate, fiecare rând rulând pe pagină precum o defilare de tablouri pregnante şi oglinzi reflectând fără vreun chef special o realitate care merită şi nu merită să ne pierdem vremea cu ea altfel decât