Semn

N-ai deschis bine uşa, că un pumn de piatră

izbindu-te în obraz

te-a şi umplut de sânge.

Sunt semne că lumea se mişcă,

sunt semne că lumea e vie,

sunt semne că ziua începe bine.

Temă cu variaţiuni

Mi se pare, albină, că eşti absurdă.

Tocmai am citit undeva

că nu vei trăi

decât vreo treizeci şi cinci de zile

(da, trei-zeci-şi-cinci!)

şi-ncep să cuget adânc şi încep să număr,

unu, doi, trei... printre zumzete şi zigzaguri

şi pulbere de polen şi sclipiri de aripi,

cu urechile pline de sunete sfărâmate,

cu ochii pândind prin ceţuri până mă dor -

degeaba, nu pot ghici

în atâtea ocoluri, în atâta învălmăşeală de linii frânte,

drumul tău drept către fagure,

spre tainicul Hexagon.

Când te văd zburând - încotro, unde,

cu povara ta mică şi dulce pe picioarele aurii,

firavă, parcă temându-te, rătăcită, -

iată, chiar acum te-ai izbit de fereastra mea,

şi încerci să-ţi revii, poate-ameţită, lăsându-te-n voia

unei la fel de firave adieri, -

mă încearcă un fel de teamă.

Nu pentru tine, ci pentru mine.

Printre atâtea baroce variaţiuni, -

încotro, unde, cum, până când -,

către tainicul Hexagon.

Te pot asemăna doar cu Bach, cumplitul,

ciupind, s-ar crede, clavecinul cu fine degete,

sau lovind, ca şi cum ar dansa,

cu bâta ori spada orgii,

să spargă în sclipitoare ţăndări

vuietul din adânc -

încât aproape că nu ne dăm seama

că stropeşte cu sânge-mprejur,

încăpăţânat să ajungă

până la os. Asta

îl interesează, de fapt,

când ciopleşte aşchii,

aruncând şi din mine

o mie de cioburi colorate. Să ne transforme-n

vitra