Rezultatele Consiliului European de vară au fost prezentate în multe ziare româneşti şi europene drept un mare succes: asperităţile s-au nivelat, s-au găsit căi de compromis pentru a satisface cererile Poloniei şi Marii Britanii, s-a găsit soluţia de relansare a semi-defunctului proces de adoptare a Tratatului constituţional. Pînă şi preşedintele Băsescu, şi premierul Tăriceanu au avut, zice-se, relaţii cordiale la Bruxelles şi au vorbit "pe o singură voce" (ceea ce nu e deloc puţin; prietenii referendumurilor, suspendărilor şi moţiunilor de cenzură ştiu de ce).

Mi se pare totuşi că succesul este relativ. Atmosfera triumfală a fost generată, probabil, de premisele "negre" de la care s-a pornit: Polonia fraţilor Kaczynski părea hotărîtă să susţină pînă în pînzele albe schimbarea sistemului de vot, iar Tony Blair trebuia să-i lase succesorului său Gordon Brown (mai eurosceptic decît el), o moştenire "uşoară" - adică, între altele, neacceptarea funcţiei de ministru de Externe al UE şi a includerii Cartei fundamentale a drepturilor omului în Tratatul european. În raport cu radicalismul cererilor poloneze şi britanice, promisiunea introducerii altui sistem de vot începînd din 2014 şi schimbarea denumirii din "ministru de Externe" în "Înalt Reprezentant" al UE pentru politica externă au putut părea mari succese. În fapt, avem de-a face, în primul caz, cu o amînare, iar în cel de-al doilea, cu o simplă modificare terminologică. Ce-i drept, Consiliul European a găsit soluţii şi pentru alte probleme care stagnau (vezi articolul lui Sever Voinescu din p. 5) şi, mai ales, a relansat Tratatul european (eliminînd - altă schimbare de pălărie - cuvîntul "constituţional", ca să nu mai sperie cetăţenii în caz de noi referendumuri). După aproape doi ani de stagnare nu e, desigur, puţin; dar nu e nici mult: practic, Uniunea Europeană s-a pus iar în mişcare şi atît.

Cee