În aceiaşi ani cu francezul ale cărui impresii despre Bucureşti şi-au găsit locul în două numere trecute ale Dilemei vechi, a sosit la Bucureşti, în căutare de lucru, un croitor german. Numele său era Peter Dietrich Holthaus, originar din Westfalia şi supus prusac. Povestirea aventurilor sale "prin Europa şi în Orient" a cunoscut trei ediţii în ţara sa, ceea ce dovedeşte un succes de librărie considerabil, confirmat şi de faptul că, tradusă în englezeşte, a fost încă o dată publicată la New York în 1844. Această ultimă ediţie mi-a fost semnalată de tînărul meu prieten Marian Coman. Holthaus a fost prima oară în 1830 la Bucureşti, unde a locuit zece luni. A revenit aici în 1836, cînd se îndrepta spre Constantinopol.

Venind de la Braşov, pe valea Prahovei, drumul trecea "peste deal şi vale, prin rîpe, mocirle şi vaduri de rîu", aşa că, "în patru zile", cît a durat călătoria, "am fost siliţi să trecem prin apă de 72 de ori, fiindcă în ţara asta nu sînt poduri". În sfîrşit, căruţa trasă de opt căluţi a ajuns la destinaţie: "capitala Valahiei" se întindea înaintea ochilor "pe un şes larg, în mijlocul viilor frumoase şi al cîmpiilor verzi, înălţînd nenumărate turnuri" (turle de biserici). Călătorii s-au grăbit să caute cartierul locuit de colonia germană, nu pe lîngă biserica luterană (Holthaus notează că acolo predica era în ungureşte, din cauza maghiarilor reformaţi), ci în jurul Lipscanilor, stradă numită după negustorii care, "o dată sau de două ori pe an", mergeau la tîrgul de la Leipzig. Vocabularul românesc învăţat în Ardeal - pîine, rachiu, vin, unt, sare şi lapte -, cît le trebuia pentu dieta de bază, cuprindea şi autorecomandarea "nemţile" cu care cei nou-veniţi şi-au căutat compatrioţii, fiind primiţi de ei cu cordialitate. Pe străzi, hainele "nemţeşti" se vedeau mult mai rar decît costumul oriental sau decît uniforma rusească: ţara era sub ocupaţie