Am cîţiva amici intraţi în focul examenelor de licenţă. Sîntem de-o seamă, numai că, pentru ei, provocarea pare să fi luat chipul şi asemănarea unei diplome. Prin urmare au ajuns studenţi la a doua sau chiar la a treia facultate, ceea ce nu-i rău, îmi spun, dar ceva mă opreşte să-i invidiez. De fiecare dată cînd îi întîlnesc, discuţiile alunecă, invariabil, spre noile lor orizonturi deschise de admiterea la Filosofie, după ce-au absolvit Jurnalistica şi/sau Politehnica. Îmi place să-i ascult. Nu mai au feţele de acum zece ani, dar n-au scăpat de emoţii. "Restanţe, ceva?" Peste ultima silabă se suprapune, în receptor, urletul unui copil. "Iartă-mă, e ălă micuâ, s-a lovit la genunchi, sigur că am restanţe, daâ crede-mă, e o stare, bătrîne, eu n-aş mai ieşi din asta..." Bănuiesc starea: student pentru totdeauna. Narcotizantă stare. De ce se vrea licenţiat şi în Filosofie? A citit mult, i-a plăcut şi şi-a spus că i-ar plăcea să facă şi facultatea, ca să înveţe şi mai multe. Sînt răutăcios şi mă gîndesc că pe o astfel de logică, la cît de mult îmi place mie să ascult muzică, ar trebui să încerc şi o admitere la Conservator. Sau la ATF, că tot sînt înnebunit după filme. Asta ca să nu spun că, dacă s-ar inventa o specializare pentru pescuitul la ştiucă sau la crap, m-aş apuca de-un master în domeniu.
Într-o zi am primit un e-mail de la un fost coleg de facultate. Căuta de lucru. Am făcut schimb de cuvinte în format electronic pînă în ziua în care mi-a spus că n-a lucrat nicăieri, niciodată, întrucît a fost foarte ocupat să-şi definitiveze studiile. Acum se însurase şi avea nevoie de un loc de muncă. Mi-a trimis un CV impresionant, din care reieşea că era încă doctorand, deci mai dura o vreme pînă să-şi încheie socotelile cu mediul academic. Să-i propun un post de redactor cu cîteva sute de euro pe lună mi s-a părut jignitor. Cîteva luni mai tîrziu, l-am găsit
