Maramuresul isi jertfeste traditia. Casele si portile vechi, fala lui de-altadata, sunt vandute, la bucata, in Occident .
Un vis risipit
Visam de ani de zile sa ma intorc la Barsana. Satul cel frumos de pe Iza, cu aura lui de vechime si de mister. Il strabatusem demult, doar o singura data, pentru ca sa-l revad dupa aceea in amintire de mii de ori. Si iata-ma acum, dupa o calatorie lunga de cateva sute de kilometri, emotionat ca un adolescent la intalnirea primei iubiri. Maramuresul! Cel mai frumos loc al Romaniei! Autentic, cu personalitate, cu identitatea straveche pastrata intacta. Un paradis in care se afla si Barsana... Ii stiam pe de rost casele micute, de lemn, bisericuta din deal si manastirea cea mare, cu turlele ei pregatite de zbor, batranii din fata portilor cioplite fantastic si mirosul proaspat de lemn. Si-acum? Stau nemiscat pe marginea soselei ce strabate satul de la un capat la altul. Barsana ma intampina cu un chip cadaveric. Gri-vinetiu. Masinile gonesc cu o viteza nebuna si eu nu reusesc sa identific cu nimic din amintirile mele, mirosul de beci si privelistea cenusie din fata mea. Ce nu se potriveste?, ma intreb. Ce s-a pierdut din imaginile de altadata? Dealurile unduitoare si blande sunt tot acolo, pe linia orizontului. Si muntii. Si pajistile inmiresmate, pregatite de primul cosit... Ceva imi pare cunoscut, totusi: pe gardul unei case de pe marginea drumului sunt atarnate cateva straite maramuresene, cu patratele lor albe si negre. "Is de vanzare, domnucule", ma indeamna o femeie, cu broboada legata sub barbie si fusta larga, incretita, oprita un pic deasupra genunchilor. Chip alb, cu sprancenele blonde si ochi albastri, perfect incadrat de baticul lipit de obraji. Un chip cunoscut, cum sunt cele ale maramuresenilor de aici. Cumpar o straita, mai mult ca sa intru in vorba. Doi "coconi" apar dintr-o curte marginita de un
