„Un inceput foarte bun pentru bacaloriat“, asa a spus, satisfacuta, la „Realitatea de la ora 0:00 din noaptea de luni 25.06 spre marti, o frumoasa domnisoara care tocmai iesise fericita, cu 10, de la proba orala la Limba si Literatura romana.
Corurile reunite ale profesorilor din scoli, licee si universitati intoneaza pe toate vocile posibile aria scaderii continue a nivelului elevilor si studentilor. in acelasi timp, procentul de promovare si mediile absolventilor nu difera prea mult de la an la an (mai ales dupa drasticele corective din toamna).
Lasa ca, la matematica, cel putin, dificultatea probei scrise de la bac creste constant – rezultatele stau pe loc. Firesc, nu? Doar traim in Oximoron-Les-Deux-Églises, cum zice Radu Cosasu.
Nu altceva se intimpla la examenul de licenta, ultima corvoada din viata scolara a unui student. De cind s-a introdus, nu contenesc sa ma mir, deloc filozofic, si sa nu-i inteleg utilitatea. De ce sa reluam niste examene din primii doi ani? Cumva n-avem incredere in notele pe care tot noi le-am dat? Recunoastem ca am dat cecuri in alb si asteptam ca, macar acum, la sfirsit, dragii de studenti care au mers pe principiul minimei rezistente si al obosirii adversarului toata facultatea sa-si ia un ultim avint si sa umple toate golurile (ce goluri? hauri), pe care cu minutele lor le-au sapat? Daca nu, atunci de ce ii chinuim o data in plus pe ei si ne punem, o data in plus, pe noi in situatia umilitoare de a face subiecte cit mai accesibile, de a inchide ochii la copiatul in masa si de a corecta „in favoarea studentului“? Pentru ca ce altceva am putea face, cind si asa absolva doar o fractiune (neneglijabila, totusi) din cei care au pornit? Daca-i treci numai pe cei care intr-adevar merita, geme piata muncii de locuri neocupate. Si-apoi, cum sa ne dam zmei la final, cind la mai toate examenele de pina atunci i-am la
