Lipsind citeva saptamini din tara, aproape ca si uitasem de obisnuintele la care sint adaptata de suficient de multi ani ca sa-mi pot permite si vagi reverii. Faptul ca la Paris ti se zimbeste daca intrebi cind nu stii cum sa ajungi in Rue Pinton nu ar trebui sa mi se para anormal. Faptul ca la Lyon, in gara, esti ajutata sa-ti gasesti bagajele si nu-ti dispare altceva intre timp ar trebui sa ni se para firesc.
Faptul ca nu am auzit 35 de zile (nu pot pune pe hirtie!) niscaiva expresii pe care trebuie sa le suport cu abnegatie de fiecare data cind iau troleibuzul de Balta Alba sau autobuzul de Ghencea (sint zone din Capitala; aduc precizarea celor ce nu cunosc topografia Bucurestilor) m-a facut sa ma simt mai libera si protejata la mama dracului de casa, decit chiar la doi pasi de parintii mei. La Paris te simti protejat pina si de strada pustie. La Bucuresti te temi pina si de noaptea instelata de deasupra.
Parintii mei sint pensionari amindoi. isi fac iluzii, dupa ce discuta ei intre ei sau cu numerosii lor companioni de generatie, dar li se taie avintul dupa ce apare pe ecran Stelian Tanase si invitatii lui, fostul ministru al finantelor, economistul Ilie Serbanescu si analistul politic, ziaristul Radu Calin Cristea. De ce? Simplu: nu sint bani. Geaba hotarire de guvern, geaba vot in parlament, nu sint bani. Populism, demagogie, minciuni. Cine minte, cine spune adevarul, cine are dreptate? Incilceala mare pe calduri si mai mari. Chiar asa, acum, taman acum s-au gasit si social-democratii sa-i apuce dragostea de pensionari? Cind ei sint o povara pe capul tuturor guvernelor postdecembriste si este putin probabil ca situatia lor sa se schimbe in bine in viitorul imediat. Si atunci? Atunci raman dezbaterile, trancaneala, comentariile, vorbaria spumoasa si birfa mustoasa: sintem o tara unde lumea casca gura in masa la talk-show-uri, asa cum
