Nu stă bine să te plîngi de corvezile vieţii de universitar - ţi se aduce imediat aminte de avantajele profesiunii, de orele de curs puţine, de vacanţele mari etc. Ar fi şi aici de spus mai multe, printre altele că vacanţa nu e decît în mai mică măsură vacanţă, că apar tot felul de obligaţii, că timpul ţi-e fărîmiţat şi că nici nu ştii cînd a trecut vara şi, iată, reîncep cursurile. Dar aici vreau să vorbesc despre o corvoadă în faţa căreia mă simt neputincios şi care mă face nefericit la fiecare sfîrşit de semestru şi de an universitar: corectarea tezelor studenţilor. În iunie, la examenele de fine de an, se adună teancuri de o grosime descurajantă. Nici n-apuci să corectezi şi vin restanţele - aşa e procedura la universitatea unde lucrez, restanţele sînt programate la două săptămîni după examene, de parcă în acest scurt interval de timp s-ar putea produce minuni. Şi aşa se face că stau iarăşi în faţă cu un maldăr de lucrări scrise, le contemplu, le măsor din ochi, îmi fac curaj, întind o mînă să apuc o lucrare, renunţ, îmi fac de lucru, mă strădui să amîn clipa fatidică.

Nu e vorba însă de un blocaj iraţional. Explicaţiile sînt, dimpotrivă, la îndemînă. Ceea ce frapează dintru început ochiul este aspectul inestetic al paginii scrise. Textul curge dintr-un capăt la celălalt al foii, nu există nici o aranjare pentru eventuale (şi necesare) adnotări, e o masă informă de cuvinte care se aleargă unele pe altele pînă la punctul final (acolo unde el există). Alineatele sînt dispuse aleatoriu, după o logică misterioasă. Pe cît de aglomerată pînă la sufocare e pagina, pe atît de lăbărţat şi de ininteligibil e scrisul. Se mai face în şcoala primară caligrafie? Cu siguranţă că nu, iar la calculator n-ai cum să înveţi să scrii frumos. Crezi, după ce te chinui cîteva minute bune, că ai descifrat un cuvînt şi constaţi apoi că te-ai înşelat, parcurgi cu infinită grijă