Am semnat un apel pentru o nouă Constituţie. Chestia asta cu apelurile nu-mi e prea simpatică. Dar am semnat, pentru că se întîmplă să cred sincer în proasta alcătuire a Constituţiei actuale. Această proastă alcătuire - potrivit căreia preşedintele are (prin modalitatea alegerii) o maximă legitimitate şi, în acelaşi timp, o severă restricţie de putere - explică, parţial, criza politică prin care am trecut şi trecem încă. Dacă vrem un preşedinte cu puteri limitate, trebuie să-i lăsăm Parlamentului misiunea alegerii lui (republică parlamentară). Dacă însă vrem ca poporul să-şi aleagă preşedintele, atunci vom avea o republică prezidenţială, cu Constituţia aferentă. În ce mă priveşte, nu înclin spre una mai mult decît spre cealaltă. Există, în lumea largă, şi democraţii cu accent prezidenţial (Franţa), şi democraţii cu accent parlamentar (Germania). Există chiar şi democraţii de tipul monarhiei constituţionale. Cine alege între toate aceste variante? Într-o primă instanţă - politicienii ţării, iar în ultimă instanţă - naţiunea, prin referendum. Constat însă că apelul pe care l-am semnat a provocat reacţii spasmodice. Semn că, deşi eu nu prea le am la inimă, genul ăsta de documente au oarecare ecou! Furia pe care am stîrnit-o a provocat cîteva psihanalizabile erori de lectură. Mă grăbesc să le semnalez, deşi nu-mi fac iluzii asupra unei receptivităţi rezonabile din partea preopinenţilor.
1. Nici eu, şi - dacă am citit bine - nici ceilalţi cosemnatari ai apelului nu ne-am pronunţat în favoarea uneia sau alteia dintre formele de guvernămînt posibile. Nu vrem republică prezidenţială cu orice preţ, nu milităm pentru eludarea parlamentului sau, mai rău, pentru dizolvarea lui. O spunem apăsat: vrem ca decizia să se ia, cum e şi normal, prin consultarea electoratului. Şi vrem o Constituţie care să nu semene cu o struţo-cămilă. O Constituţie coerentă.
2. Nici eu,
