Nu este o noutate ideea de a iesi cu opera de arta in spatiul public sau privat, altfel spus, de a crea lucrari destinate exteriorului fara a avea statutul monumentului de for public. Este vorba despre lucrarile cu destinatie ambientala, menite a articula, a defini un spatiu, o constructie, de a crea un punct de interes cultural. Chiar daca in lume acest gen de lucrari este ceva obisnuit in preocuparile arhitectilor si urbanistilor, in ultimii ani, febra constructiilor de la noi este departe de a avea in vedere si ceea ce se intimpla cu spatiul din preajma, fie el public sau privat. in mod obisnuit, acesta este folosit la o densitate maxima, eliminind de multe ori intimitatea, natura din preajma, ceea ce face ca noile cartiere de lux din zona Bucurestilor sa aiba mai degraba statutul unor ghetouri, sa sugereze o existenta ce se desfasoara doar in interiorul constructiei, sa fie, altfel spus, o prelungire a vietii de la bloc. Nu sintem siguri cui apartine vina, proiectantilor sau beneficiarilor, dar ceea ce se vede arata o necunoastere a culturii ambientului, a faptului ca exteriorul este la fel de important ca si interiorul. in acesti ani nu mai putem vorbi despre o oferta in domeniul artelor monumentale, ma gindesc la un intreg segment al artelor plastice, de la tapiseria destinata, desigur, interioarelor, la lucrari de sticla, dar mai ales la pictura monumentala, la mozaic, la ceramica monumentala, toate acestea destinate mai cu seama spatiilor exterioare.

Pentru arta romaneasca, anii ’70 au reprezentat in aceasta zona o adevarata explozie. Comenzile veneau din partea statului, fara a domina, asa cum am fi dispusi sa credem, lucrarile cu caracter propagandistic. Importante au fost performantele realizate in zona tehnologiilor, faptul ca ne inscriam – asa cum am spune astazi – intr-un trend al epocii, ca un limbaj bazat pe tehnici complexe, ce tin de u