Duminicile mi s-au părut, întotdeauna, greu de gestionat: pe de o parte, pentru că după ele nu mai urma nimic plăcut, precum sîmbetele; pe de alta, pentru că aveau o serie de obligaţii implicite pe care trebuia să le respecţi, chiar dacă nu-ţi plăceau: să fii în familie - eventual la masă - şi, neapărat, în parc. Nu ştiu de ce, dar mie nu mi-au plăcut niciodată parcurile: mi s-au părut un spaţiu prea ordonat şi strict delimitat pentru nişte acţiuni bine precizate, cum ar fi mersul de mînă sau pupatul, pe bancă, cu partenerul/a, plimbatul copilului sau al căţelului, sau, pur şi simplu, ieşitul la iarbă verde, cu pătura, costumul de baie şi cutia cu şniţele. Familiile în costum de baie, cu berile în mînă, pe cearşaf, prin Parcul Tineretului, îmi păreau chintesenţa ideii de plictiseală, lipsă de imaginaţie şi de perspectivă. Îmi dau seama, acum, după un timp, că interpretarea mea era exagerată, chiar extremă. Şi în orice caz nu ţinea seama de realităţi: tendinţa şi nevoia de a merge la iarbă verde s-au generalizat şi au evoluat prin formarea clasei mijlocii, prin achiziţionarea de case şi terenuri la ţară. Aspiraţia pentru iarbă verde s-a materializat în posesia propriului gazon, cu casa şi grădina adiacente: aceia dintre conaţionalii noştri care şi-au permis şi-au luat cîte un teren, undeva, la margine de Bucureşti, sau în provincie, pe care pot face oricîte picnicuri doresc fără să-i deranjeze nimeni.
Îmi dau seama că, în ciuda prejudecăţilor proprii anti-iarbă verde, nevoia ca atare e una firească pentru "prizonierii" pereţilor cenuşii din ceea ce unii numesc "ghetouri socialiste" (evident, e vorba de blocurile construite pe vremea lui Ceauşescu, în care locatari sîntem, aproape, cu toţii...); şi, mai grav, pentru locuitorii unui oraş cu un grad ridicat de poluare, unul din cele mai mari din Europa, unde aerul a devenit aproape irespirabil...
Toate a
