Intr-un interviu din nr. 375 al Observatorului cultural, Vladimir Tismaneanu aminteste, apropo de discutiile din jurul Raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca a decis inca de la infiintarea acestei comisii sa nu se angajeze in „polemici sterile“. Interviul vine in contextul unei amenintari cu moartea primita de Vladimir Tismaneanu, insa nu la aceasta ma voi referi, aici fiind putine lucruri de spus: orice astfel de amenintare este extrem de grava si trebuie tratata ca atare.
Ma voi referi insa la ceea ce s-a spus in jurul Raportului de catre autori identificabili, deci la lucrurile care pot fi judecate din aceasta perspectiva.
Refuzul polemicilor sterile constituie o pozitie care, desigur, poate fi sustinuta in principiu. insa imediat in continuarea acestei afirmatii, Vladimir Tismaneanu spune ca a raspuns doar atunci cind „agresiunile verbale“ au depasit „limita tolerabilului“. Este, intr-adevar, ceea ce a si facut, raspunzind aplicat, in repetate rinduri, unor atacuri mizerabile la adresa sa si a Raportului.
Din pacate, insa, Vladimir Tismaneanu nu a raspuns niciodata criticilor rezonabile, de fond. Ce putem intelege de aici, ca acestea sint polemicile care nu merita purtate, in timp ce calomniile odioase merita energia si atentia unor replici relativ asidue? Nu era oare mai normal sa fie invers? Sa raspunda mai degraba criticilor de fond care acuza deficiente serioase ale Raportului si sa ignore, pe cit posibil, calomniile? Mai ales ca acestea din urma veneau, in general, din zone marginale din politica sau media, cum ar fi PRM sau OTV.
Elucubratiile venite din aceste zone nu merita din principiu atentie din partea celor care doresc sa discute serios anumite probleme. Nu spun ca aceste fenomene trebuie ignorate, pentru ca asta, desigur, poate fi periculos, dar discursurile lor delirante nu t
