Romania moderna, la inceputurile sale, a avut nevoie tocmai de un asemenea suveran. Echilibrat, nitel pedant, rece si foarte respectuos fata de moralitate si principii, Carol I s-a identificat cu vointa nationala. In 1866, cind a fost chemat la tron, Romania a avut noroc. S-a banuit multa vreme (fara dovezi temeinice) ca regele Carol I (1839-1914) a tinut un jurnal mai mult sau mai putin intim. Dar abia acum jurnalul sau, redactat in germana, iese la lumina, in traducerea istoricului Vasile Docea (Carol I al Romaniei, Jurnal, volumul I: 1881-1887, Iasi, Polirom, 2007, 615p). Vor urma inca trei volume. Jurnalul constituie, fara discutie, un document exceptional. Mai ales pentru istorici. Pentru cititorul obisnuit, el poate fi o crunta dezamagire. Nimic mai putin "intim" decit aceste notatii meticuloase, care nu omit nici o zi din existenta foarte plina, foarte ordonata a suveranului. Carol I e o fire inchisa, austera si taciturna, la antipodul reginei Elisabeta, care alterneaza efuziunile cu depresiile. Notatiile sale, in grafia gotica, acopera intreaga pagina a caietului de jurnal (pe care regele il tine permanent cu sine), cu un scris marunt, de functionar rigid si prozaic (e si impresia reginei Maria), interesat indeosebi de starea recoltei si de evolutia vremii si mai putin (dar nu deloc!) de exaltarile liricei sale sotii.
Regele Carol e, intii de toate, un om al faptelor. Jurnalul sau e si un catalog minutios de evenimente (defilari, parade, inspectii, audiente, sfintiri de biserici, de edificii, vizite "de lucru", manevre militare, mese festive, baluri etc. etc.), care tin de eticheta princiara si de datoriile unui suveran. Sub acest aspect, existenta regelui e o permanenta, obositoare ceremonie. Regele pare a nu avea o viata particulara. Carol I noteaza cu satisfactie reusita unui discurs la Academie (pe care il compune singur), fastul defilarilor cu tort
