Ultima carte a Ioanei Parvulescu – in Tara Miticilor. De sapte ori Caragiale – nu este o carte de vacanta, desi se citeste cu mare placere si chiar cu o anume relaxare de vara. E un eseu degajat si melancolic despre lumea caragialesca, intins pe putine pagini, alcatuit din sapte capitole – tot atitea revizitari sau „intrari“ in universul marelui clasic. Fara sa fie ferite, uneori, de cliseele culturale, revizitarile pot fi unele didactice, altele nonconformiste – venite tocmai ca reactie la cliseu – sau pur si simplu personale.

Cartea Ioanei Parvulescu imi pare a fi din ultima categorie, un eseu pertinent, dar delicat in marginea lui Caragiale – scris, probabil, in urma a destui ani petrecuti in „intimitatea secolului 19“. Desigur, tinind cont de diversele interpretari ale lumii literare caragialesti, de la viziunea tragic-existentiala à la Mircea Iorgulescu la cea optimist-crestina à la N. Steinhardt (pentru a aminti numai extremele), perspectiva Ioanei Parvulescu este mai apropiata de cea din urma, printr-un soi de amenitate senina, dar care se fereste, de regula, de idealizari.

Autoarea nu se sfieste de a da glas unor locuri comune, dar juste: „Acest fond latent, gata sa iasa la suprafata si sa se coloreze mereu altfel, in functie de context, este unul dintre secretele capodoperei“. Astfel de lucruri capata greutate cind vin dintr-o cunoastere profunda a operei, cind experienta/viata in preajma textelor este una indelungata. Ioana Parvulescu adauga, pe un ton care combina constatarea obiectiva cu o anumita nostalgie care este a eseistei: „Caragiale a imbatrinit frumos (s.a.). Omul a imbatrinit frumos si opera lui a imbatrinit frumos. Adica a dobindit, cu timpul, numai calitati, pierzindu-si, tot cu timpul, defectele initiale. Aceasta dubla performanta e, poate, unica in istoria literaturii noastre“. As situa acest eseu sub zodia unei re