După Copilul fantomă, Iarnă apocaliptică şi Just a silly game, în vara de pomină, politică, mediatică şi caniculară prin care ne-au fost, (şi încă nu s-a terminat!), trecuţi nervii prin toate răbdările, rămăsese de transcris încă un poem din grupajul de pledoarii lirice strong ale Alexandrei Dolfi, care înregistrează realitatea planetară fără să fie nevoie să evadeze din al său Alcatraz. Biet Alcatraz, orăşel de provincie, şi care n-o fi ce poate fi mai rău, locul unde se nasc cu depresia în oase poeţi aspriţi înainte de vreme. Este remarcabilă energia lor în a insista nebuneşte în descrierea, în relatarea amănunţită a unui lung, nesfârşit urlet-suspin. Şi când un copil de doar 18 ani îşi pune la bătaie fără romantisme, fără iluzii, la care ar avea dreptul dar nu mai are parcă nici de ce şi nici cum, în disperarea generală, e semn rău pentru sufletul omului şi pentru poezie. "Biet orăşel de provincie populat de/ viermi carnivori Alcatraz al raţiunii puterii şi/ conştiinţei umane unde maşini nu circulă pe stradă/ ore întregi unde fumul care iese din asfalt după ploaie/ se depune ca o ceaţă pe creierele provincialilor unde/ soarele nu răsare decât pentru cei ignoranţi şi/ nepăsători unde viaţa se află în stare de latenţă şi amorţire/ Singurul loc de pe planetă unde poţi să mori de frică unde nici un vis nu se materializează/ până şi realitatea morbidă/ dispare în neant unde clădirile vechi de 100 de ani plâng implorând/ prăbuşirea în haos unde numai cimitirul apare ca/ o rază de speranţă în mintea celor prizonieri/ Cimitirul de pe deal luminat de razele lunii plin de/ oameni pe care ajungi să-i iubeşti numai după ce mor/ existenţa se îmbolnăveşte de ataraxie/ viaţa colcăie de inadvertenţă şi/ condamnaţii se zbat în antinomie sufocaţi de/ spiritul hilar al ignoranţilor ce/ domnesc aici în Alcatraz unde mi-a fost semnată/ condamnarea la viaţă/ Mă revolt închizându-mă înt