Nu canicula este de vină pentru toate aberaţiile care se petrec non-stop pe la noi. Nu căldura insuportabilă provoacă nepăsare, sfidare, minciună, nesimţire, nu ea dă iluzia unora că bunăstarea li se cuvine numai lor, că sănătatea, aerul, apa, răcoarea, liniştea, există doar pentru ei, că ţara însăşi le aparţine, îi defineşte, îi reprezintă. Poate să-i contrazică cineva? Mă tem că nu.

Una din zilele unui trăitor din oraşul Bucureşti poate să fie cam aşa. Pe la şapte dimineaţa, bubuitul baroaselor şi zgomotul infernal al unui pickamer mă aruncă direct pe pereţi. Halucinaţiile îmi fac vraişte creierii. Mi-am pierdut casa? Locuiesc pe un şantier? De cînd? De ce? Mă demolează cineva? Ceauşescu n-a murit? Doamne, nu mă lăsa îmi şoptesc, tremurînd, în barbă. Şi dau draperia la o parte. Privesc şi simt cum uluiala creşte, creşte, creşte. O armată de muncitori viermuieşte în curticica vecină, gard în gard cu mine, adică, în imediata mea intimitate. Casele din această parte a Bucureştiului, de lîngă Parcul Carol şi autogara Filaret sînt plantate şi cocoţate una în coasta celeilalte. Atîţia bani aveau, la începutul secolului douăzeci, oamenii pentru ca să-şi cumpere proprietăţi. Intru timid pe şantier. Nu mă văd şi nu mă aud mult timp. De praf, de gălăgie, de înjurături. Aflu, cu greu şi întru tîrziu, că "vecinul", pe care l-am zărit vag o singură dată de cînd a luat casa de la bătrîna proprietară, dărîmă o parte şi construieşte, cu etaj, mai frumos ca la mine. Foarte bine, am zis! N-ar fi fost normal să aflu şi eu, să mă viziteze "şefu" şi să-mi comunice planul, durata, ce măsuri se pot lua ca să nu-mi cadă în curte şi în cap bucăţi de zid, moloz, cum s-a întîmplat, ca să nu mă trezesc pe proprietatea mea cu un vajnic muncitor fiindcă avea un unghi mai bun de aici ca să dărîme zidul, crăpîndu-l, de sus pînă jos, pe al meu, proaspăt refăcut, cum putem să facem, avînd în