Vorbim foarte putin despre nationalismul lui Basescu, desi cred ca aceasta este caracteristica principala a ceea ce am putea numi ideologia presedintelui. Vorbim foarte putin pentru ca am fost obisnuiti pana acum cu nationalismul delirant al lui Vadim Tudor si cu national-comunismul PDSR de la inceputul anilor '90 ("Nu ne vindem tara! "). Faptul ca actualul presedinte nu se rasteste la evrei si la unguri, ca evrei si ca unguri, sau nu cere nationalizarea vreunor intreprinderi nu inseamna insa ca ne aflam foarte departe de fenomenul nationalist. De altfel - si as vrea sa accentuez acest aspect -, nationalismul lui Traian Basescu nu este in mod obligatoriu un lucru rau. Constat doar ca el produce efecte directe, una dintre acestea fiind decaderea UDMR, formatiune care reprezinta de 17 ani comunitatea maghiara.
Criza declansata de Traian Basescu inca din 2005 a atras atentia asupra problemelor structurale ale statului roman. De aici a aparut si nevoia schimbarii Constitutiei. O alta problema a ramas insa neridicata: aceea a statalitatii insasi. Aceasta a fost, din 1918 si pana astazi, obsesia tuturor politicienilor care au condus tara. S-a spus, de pilda, ca nationalismul promovat de Nicolae Ceausescu a fost dezastruos pentru romani din toate punctele de vedere. Sunt de acord ca in cea mai mare parte asa a fost. Numai ca este imposibil sa nu recunoastem ca aceasta ideologie s-a manifestat dintr-o nevoie urgenta de consolidare a statului, de autonomizare fata de Moscova. Mai mult, intr-o istorie a statului national unitar postbelic, a gestionarii Unirii de la 1918, Ceausescu este probabil momentul cel mai important.
Cu Traian Basescu, facem o dubla intoarcere in trecut. Inainte de toate, ne intoarcem la momentul 1948, cand comunismul s-a instaurat in Romania, si apoi ne intoarcem la acea epoca de relativa stabilitate si prosperitate a Romaniei din anii '70
