În afară de ecranizarea lui 1984 al lui Orwell de către Michael Radford apărută cu un an înainte, capodopera lui Gilliam, Brazil (1985), se apropie cel mai mult de lumea lui Kafka, aşa cum scriitorul şi-a imaginat-o pentru noi înainte ca ea să înceapă cu adevărat în secolul XX în aplauzele grăbite ale spectatorilor inconştienţi. L-am revăzut de mai multe ori cu acelaşi sentiment straniu de familiaritate, de déja-vu. Deşi distopic, filmul îmi evoca o lume cunoscută, nu prin decorurile surrealiste sau intrigă, ci prin atmosferă, printr-un fel de parfum sau de cenuşiu degradat, nebulos, dacă pot spune aşa. O lume pe care nu o mai pot vizita decît în amintire, cea dinainte de 1989. Regizorul are o carieră spectaculoasă şi nonconformistă, fiecare film aduce altceva, de la nemuritorul Monty Python: Înţelesul vieţii (1983), la aventurile năstruşnice şi pline de miez din Regele Pescar (1991), de la SF-ul paranoid, Armata celor 12 maimuţe (1996) la picarescul hippiot, Aventuri în Las Vegas (1998), ultimul film fiind o fantezie comică Fraţii Grimm (2005). Un soi de nebunie sau de delir fantast reprezintă numitorul comun al tuturor acestor filme, precum şi o plăcere nebună de a sparge cadrul firescului într-un fel de mind game de un ludic insolit.

În Brazil, regizorul face să alterneze permanent două planuri, unul suprareal(ist), oniric, legat de lumea subconştientului şi reprezentărilor ei, un altul real, însă o realitate difuză, distorsionată, apăsătoare. Lumea în care trăieşte Sam Lowry (Jonathan Pryne), funcţionar la Ministerul Informaţiilor este una integral birocratizată. Totul este oficial şi funcţionează impecabil pînă cînd o muscă strică întreg angrenajul denaturînd consoana T în consoana B. Consecinţa: un Buttle şi nu Tuttle este arestat spectaculos şi lichidat ca o eroare de sistem, iar cazul se opreşte pe masa micului funcţionar Sam Lowry. Nu asta era intriga