Pe 2 iulie, Octavian Paler ar fi împlinit 81 de ani. Pe cât de târziu a debutat editorial scriitorul (cu un volum de... poezii), pe atât de repede şi-a câştigat interesul şi preţuirea unei largi majorităţi cititoare. De la borna Mitologiilor subiective (1975), fiecare carte ce-i poartă semnătura a intrat în aşa-numitul orizont de aşteptare, sub un unghi pe care însăşi formula scriitorului l-a configurat ca atare. Construcţia parabolică, pe mai multe nivele ale textului şi cu chei de interpretare oferite lectorului merituos, nu ia structura şi aspectul unui sistem rigid, închis. Ideaţia bine nutrită şi speculaţia eseistică desfăşurată pe turnantele ei au găsit un punct de echilibru compoziţional cu o epică gustoasă a ideilor, un stil uşor ceremonios şi o retorică atât de abilă, încât cu greu poate fi surprinsă.
Viaţa pe un peron nu face excepţie de la această regulă a stratificării epice şi supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, o arie de întâmplări şi evenimente comprimată sever, scriitorul înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint, dispus vertical, urmează să intrăm. Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor. În apropiere e o mlaştină, după o anumită distanţă începe deşertul: adevărate embleme spaţiale în imaginarul lui Octavian Paler, cu o funcţie simbolică bine determinată. Conturul realităţii care îi hăituieşte şi îi îngrozeşte pe cei doi este destul de şters. Ameninţarea rămâne surdă, undeva în fundal, retrasă, ca în teatrul modern, dincolo de spotul de lumină proiectat asupra "eroilor". Deşi autorul nu evită cu totul acţiunea la prezent şi priza directă asupra întâmplărilor, derularea unor episoade sub ochii cititorului (asistăm la câteva incursiuni ale protagonistului în mlaştină şi la o aventură comună până la deşertul luat drept o plajă), mo
