Cronică de familie celebrează victoria comunismului în România, aşa cum Columna lui Traian celebrează la Roma victoria romanilor în Dacia. Episoadele sale narative, perindate din 1860 până în 1950, sunt basoreliefuri în spirală în care contează mai mult istoria naţională, deşi plasată în fundal, decât genealogia Cozienilor, familia luată drept pretext evocator. Comăneştenii lui Duiliu Zamfirescu se integrează într-o sociologie, o viziune specifică autorului despre idealismul vieţii la ţară, îndatorată poporanismului şi tolstoianismului. Hallipii Hortensiei Papadat-Bengescu sunt studiaţi prin prisma biologică a degenerării ereditare, o viziune sumbră deloc străină de naturalismul zolist. Cozienii lui Petru Dumitriu verifică justeţea marxismului, adică sunt obiectul de aplicaţie a unei politizări a socialului, din perspectiva realismului socialist. Rezultă de aici că nu se face romanul unei familii fără o doctrină (socială, biologică sau politică), dintre care cea mai păguboasă e îndoctrinarea politică.
Petru Dumitriu reconstituie minuţios ambianţe, obiceiuri, case, vestimentaţie, averi, sate, oraşe, genealogii. Descripţia sa istorică, bazată, s-ar zice, pe o vastă documentaţie, e luxuriantă. Panorama se mişcă prin succesiunea generaţiilor. Petru Dumitriu pare să aibă, ca Eminescu în Memento mori, plăcerea de a învârti roata istoriei. Diferenţa considerabilă e că poetul romantic pune toată viziunea sub semnul filosofiei schopenhauriene a zădărniciei, o metafizică decepţionistă. Petru Dumitriu adoptă, dimpotrivă, perspectiva unui evoluţionism optimist, clar marxist. Nu vreau să spun că o filosofie pesimistă ar fi mai bună decât una optimistă, ci că prima, a lui Eminescu, e cu adevărat o filosofie, pe când cea de-a doua, a lui Petru Dumitriu, e o falsă filosofie, camuflarea ingenioasă a unei politici partizane, în favoarea comunismului biruitor. Petru Dumitri
