Inainte de Revolutie, Salajul era cunoscut in tara si pentru tevile produse la Silcotub, pentru anvelopele cu care erau „incaltate” camioanele de la Roman, pentru sarma emailata de la Elcond si pentru carbunele obtinut in minele fostei Exploatari Miniere de la Sarmasag.
Productia de carbune era atat de mare incat CFR a construit o linie de cale ferata care sa treaca prin Sarmasag pentru a putea fi transportat in toate colturile Romaniei si in strainatate. Numarul celor care munceau in subteran si in carierele de la suprafata ajunsese la un moment dat la 3.700, 3.800 de oameni, din care majoritatea erau angajati la minele din Sarmasag si Ip.
Restul lucrau la minele de la Chiesd, Brusturi, Lupoaia, Zaghid, Surduc sau Testioara. La Sarmasag si Surduc au fost descoperite importante zacaminte de carbune brun inca din perioada interbelica.
Cele doua exploatari nu au scapat de comunism si in anul 1948 au fost nationalizate, cei doi intreprinzatori care le detineau inainte, unul austriac si unul francez, au renuntat la ele si au plecat, iar exploatarile au intrat in administrarea Trustului Minier „Ardealul” din Oradea.
Pana in anul 1976 carbunele obtinut in Salaj ajungea atat la centralele termice din Oradea, Satu Mare, Cluj sau Bucuresti cat si in strainatate, unde avea aceeasi destinatie si anume producerea de energie termica. Numai ca in anul 1976 Trustul a fost desfiintat si s-au infiintat Intreprinderea Miniera Bihor si Intreprinderea Miniera Salaj.
Infiintarea unei intreprinderi miniere a insemnat un pas inainte pentru mineritul salajean, iar asta pentru ca productia de carbune era de la an la an tot mai mare mai ales ca intre timp fusesera deschise mine la Cristoltel, Lupoaia, Brusturi si in alte localitati.
Pana in anul 1986 Intrep
