Într-o colecţie, "Scriitori români", care are, fără îndoială, viitor, fiind coordonată de Daniel Cristea-Enache, a apărut recent, la Editura Corint, o antologie din poezia lui Nichita Stănescu realizată de Ion Mircea. Este fericită această întâlnire peste timp între doi poeţi, aparţinând unor generaţii diferite. Şi ce poeţi! Nichita Stănescu, marele reformator al limbajului poetic românesc din a doua jumătate a secolului douăzeci şi Ion Mircea, unul dintre cei mai talentaţi şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai cultivaţi poeţi de azi.

Nu este uşor de făcut ordine în bibliografia operei lui Nichita Stănescu. Realizări remarcabile în această privinţă au Alexandru Condeescu (autorul ediţiilor Ordinea cuvintelor, vol. I-II, 1985 şi Opera magna,vol. I-V, 2004-2006) şi Mircea Coloşenco (care a alcătuit seria de Opere, vol. I-VI, 2002-2006), dar şi lor le-ar mai trebui mulţi ani pentru a atinge perfecţiunea sau măcar pentru a se apropia de ea. Nichita Stănescu a fost un geniu al improvizaţiei, mereu inspirat şi risipitor, care a scris versuri, le-a dictat, le-a dăruit, dar nu şi le-a administrat. La douăzeci şi patru de ani după ce a murit, încă îi apar în periodice şi volume texte inedite.

Pentru a realiza antologia, Ion Mircea a ignorat problemele generate de această inventariere niciodată terminată a scrierilor poetului (probleme deocamdată nerezolvabile, care probabil l-ar fi descurajat) şi s-a lăsat condus de entuziasmul său pentru poezie, de bun-gust şi de o vocaţie (care îi este proprie) de filosof al textului literar. Concepţia lui despre poezia lui Nichita Stănescu este prezentată într-un studiu introductiv de o mare densitate intelectuală, intitulat cu modestie Prefaţă. Studiul începe spectaculos cu o convocare a cititorului la un joc literar revelator. Cităm integral pasajul, adevărat model de activare a interesului pentru poezia lui Nichita Stăn