După ce luminile din candelabru s-au stins se lăsase un întuneric şi o linişte grea în sufragerie. Că liniştea era de mai multe feluri, asta o ştiam demult, dar acum ea era punctată - focul topea ceara şi aerul o solidifica în formă de lacrimi, două elemente parcă încercau să comunice cu mine printr-un alfabet morse de ceară, făcându-mă să tresar la fiecare cădere. Soţul meu era liniştit ca de obicei, trăind parcă în altă realitate - închisese fereastra cu grijă, mă îmbrăţişase, apoi ne îndreptasem spre dormitor. Ne dezbrăcasem în tăcere punând hainele fiecare pe scaunul lui, în apropierea patului, aproape în acelaşi timp. Era un ritual care cu timpul se transformase în rutină.

Scosesem telegrama din buzunarul taiorului şi o pusesem pe noptieră. Apoi văzusem corpul gol al soţului meu dispărând sub pilota elveţiană, uşoară ca fulgii de zăpadă - stătea pe spate cu mâinile pe piept uitându-se în tavan ca un băieţel care se ruga fără cuvinte.

Eu făcusem la fel, cu speranţa că vom adormi amândoi imediat şi că dormind voi uita de telegramă - mâine, cine ştie, greutatea veştii mă va apăsa mai uşor.

Dar soţul meu se întorsese spre mine şi începuse să-mi caute trupul sub plapumă. M-am retras uşor, el a insistat, m-am retras din nou împotrivindu-mă revărsării lui de tandreţe.

Cu o smucitură se retrase şi el, rigid - aprinse lumina, luă Biblia franceză dăruită de tatăl lui şi o răsfoi distrat.

Eu am oftat şi atunci el s-a întors cu faţa la mine spunând răspicat:

- Cred că nu mă mai iubeşti!

Am luat telegrama de pe noptieră şi i-am pus-o pe piept.

Imediat a înţeles că mama murise.

Apoi m-a luat în braţe legănându-mă ca pe un copil - spunând că trebuia să mă duc la înmormântare, să încerc să obţin viza de la Ambasada romană din Stockholm. Era aproape imposibil să fac asta - ambasada era în război cu editura noastră care public