E pacat sa vezi cum presa noastra, bolnava de provincialism, se dedica - aproape maniacal - subiectelor de asa-zisa "politica interna". Paginile de hartie, site-urile publicatiilor, televiziunile si radiourile FM sunt coplesite de teme romano-romane. Ni se arunca zilnic in ochi si urechi valuri de vorbarie goala, ca infinite variatiuni pe marginea indemnului stramosesc: "Si da-i, si lupta"...
Personal, nu pot scapa de banuiala paranoida potrivit careia supra-abundenta productiei mediatice are mai multe legaturi cu spalarea de bani decat cu exigenta crescanda a unui public diversificat, insetat de informatie si dornic de cunoastere. Cand vezi chioscuri gata sa explodeze de atatea titluri, cand vezi ca noi produse apar intruna, fara sa stratifice oferta si fara sa elimine de pe piata rebuturile, intri la cea mai neagra fandacsie.
Fapt este ca mediocritatea jurnalismului autohton, camuflata intr-un narcisism imun la autocritica, este una dintre cele mai putin respectabile cauze ale stagnarii sociale. In acest peisaj, cautatura exoftalmica, gatlejul ragusit si fata tumefiata de ura fac figura exemplara. Si asta nu doar pentru ca acest gen de mercenariat al isteriei comandate primeste cel mai bun salariu, ci si pentru ca noi, "publicul", nu putem sanctiona confuzia dintre valoare si tapaj decat printr-un ineficient boicot individual.
Am sperat mereu (mai ales dupa 1996) ca trivialitatea presei de mahala va lasa treptat locul unei oferte mai sobre, mai documentate, mai responsabile. Ma trezesc acum, desi tara a intrat intre timp in UE, la cota de zgomot a primilor ani 90, de parca jurnalistii nostri n-ar fi invatat nimic in toti acesti ani de zbucium cand steril, cand artificial. Si cum sa invete? Clanurile profesionale actioneaza ca niste sindicate supuse celor mai infricosate legi ale tacerii. CNA aplica duble masuri si se multumeste, adesea,
