Până nu demult, în cei şaptesprezece ani trecuţi de la căderea regimului comunist, Vladimir Tismăneanu se bucura, la nivelul clasei politice româneşti, de un respect distant. Profesorul Universităţii Maryland era primit cu braţele deschise şi de către putere şi de către opoziţie, iar expertiza sa în politica internaţională a fost recunoscută şi apreciată în egală măsură de Ion Iliescu şi de Emil Constantinescu, de Valeriu Stoica şi de Mircea Geoană (mai ales pe vremea când acesta din urmă era ambasador la Washington şi, ulterior, ministru de Externe), de Traian Băsescu şi de Gigi Becali. Cu excepţia notabilă a lui Corneliu Vadim Tudor, toţi liderii de partid din România l-au tratat pe Vladimir Tismăneanu cu respectul cuvenit unuia dintre principalii experţi mondiali în problemele stalinismului şi unui profesor din mantaua căruia au ieşit mulţi dintre politologii români de prestigiu.

Instalarea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România şi, mai ales, raportul acestei comisii, citit de preşedintele Băsescu într-un Parlament al României ocupat de papuaşii lui Corneliu Vadim Tudor, sub privirile blajine şi discret complice ale conducătorului de şedinţă, Nicolae Văcăroiu, l-au adus pe politologul american de origine română într-o cu totul altă situaţie. Spectatorul angajat într-ale politicii dâmboviţene, Vladimir Tismăneanu, s-a transformat în jucător activ, iar riposta celor ce se considerau adversari nu a întârziat să se facă simţită. Asupra reputatului profesor s-au abătut mormane de injurii, viaţa i-a fost întoarsă pe toate feţele, nici amintirea părinţilor nu i-a fost cruţată, calomnia, abjecţia, reaua-credinţă izbindu-l violent de solul tare al unei Românii, pe care o credea uitată.

În principiu, toată lumea este de acord cu ceea ce s-a întâmplat la 22 decembrie 1989 şi acceptă caracterul repr