Emil Dogaru este autorul unui roman confesiv în două volume, Norocosul teoretician, apărut nu demult la Editura DoMinoR din Bucureşti. Scrisul lui alert, prietenos, de o candoare care inspiră încredere cititorului (dar îi şi provoacă un zâmbet ironic), are de suferit din cauza utilizării frecvente, în momentele cele mai nepotrivite, a limbajului administrativ sau gazetăresc, a unor formulări preţioase ori a unor poncife pe care până şi semidocţii le-au abandonat de multă vreme (bineînţeles, în favoarea altora).
Autorul vorbeşte despre sine la persoana a treia, respectuos şi uneori de-a dreptul timid, complicând inutil fraza:
"Proaspăt reînscris şca student, la ASE, n.n.ţ, nimerise într-o grupă în care, din totalul de treizeci şi şase, el era al patrulea băiat, restul studente. ş...ţ Dar el nu avea ochi şi nici disponibilitate psihică pentru a se bucura de tentaţiile de natură feminină ale mediului ambiant universitar în care fusese repartizat."
În loc să spună despre studentul de altădată că nu se simţea atras de fetele din jurul lui, găseşte de cuviinţă să afirme că "nu avea ochi şi nici disponibilitate psihică pentru a se bucura de tentaţiile de natură feminină ale mediului ambiant universitar în care fusese repartizat."! Este ca şi cum intrând într-un restaurant într-o zi de vară toridă şi vrând să-i cerem chelnerului un pahar cu apă, am începe: "Întrucât surplusul de energie termică din atmosferă m-a deshidrat excesiv, vă rog să aduceţi un recipient cu acel lichid primordial fără care viaţa nu este posibilă pe planetă."
La fel de inoportune ca preţiozităţile de acest fel sunt sintagmele specifice limbii de lemn a rapoartelor de activitate, a gazetăriei ieftine, a discursurilor oficiale:
"În excursie, după vizitarea obiectivelor turistice din zonă, se organizase o seară de dans la cabană.";
"Pe sora lui - cea veritabilă! -
