Febra constitutionalista care a cuprins recent Romania are o anume vechime la noi. Ea nu caracterizeaza doar grupuri de politicieni sau grupuscule de intelectuali, ci pare o trasatura a intregii noastre societati, si inca nu de azi, de ieri. Oricine poate testa acest lucru apeland la un motor de cautare internet pentru a constata ca frumoasa coada de paun etalata de patria noastra contine un intreg florilegiu de pene constitutionale. Intr-adevar, de cand generalul rus Pavel Kiseleff a croit pentru cele doua principate de la Dunare si Carpati Regulamentele Organice – netrecute in capul listei pe situri, pesemne fiindca initiatorul lor pacatuia prin originea lui etnica – si pana astazi, ai nostri s-au intrecut in schimbarea legii fundamentale a statului. Avem astfel, pana in prezent, 11 versiuni (daca suntem de acord sa socotim aici si contributia lui Kiseleff, si Statutul Dezvoltator al lui Cuza Voda, acceptand ca si perierea din 2003 a variantei din 1991 poate trece ca opera nou-nouta). Pentru intervalul 1831-2003, 11 constitutii exprima o remarcabila dorinta de innoire a cadrelor politice de viata romanesti; in medie, ea loveste cam o data la 15 ani, aprinzand noi sperante ca lucrurile vor merge de asta data mai bine.
Sau… nu este vorba despre asta? Nu asa ceva se urmareste? Intr-adevar, n-ai putea spune ca, de fiecare data cand s-a antamat o noua constitutie, s-a dorit mai binele tuturor. Ca sa o faci, trebuie sa fii mai mult decat de buna credinta, iar termenul potrivit pentru o astfel de stare este... naivitate. Constitutiile vremilor totalitare (1938, 1948, 1952, 1965), puse ba in slujba monarhului autoritarist (1938), ba in cea a "detasamentului de frunte al clasei muncitoare" (celelalte), nu s-au preocupat de asa ceva. Acelea – sau aceea - de dupa rasturnarea lui Ceausescu sunt dupa chipul si asemanarea domnului Iorgovan: cu privirea atintita inainte, ins
