Stagiunea s-a inchis, in teatre au mai ramas doar functionarii din administratie, ca sa-si puna la punct in liniste catastifele si hartoagele (de cand cu generalizarea folosirii computerelor, in institutiile de spectacol, ca si in celelalte institutii din Romania, cantitatea de hartie care circula intre birouri s-a triplat), artistii au plecat in vacanta, adica (majoritatea) la filmari, casting-uri sau suse pe litoral, intr-un cuvant, peste peisajul scenic a pogorat, fierbinte, vara. Prilej pentru cronicar sa priveasca inapoi, pe cat va putea, fara manie.
Pentru a incepe acest exercitiu cu necesarul calm si fireasca detasare, locul ideal pare a fi chiar locul sau de munca. Acesta se gaseste, oarecum paradoxal, intr-un teatru, mai exact in teatrul cel mai teatru dintre toate, adica Teatrul National din Bucuresti. Am mai vorbit despre el in rubrica de fata - evident, fara a-i comenta "critic" spectacolele -, incercand sa sugerez cat de cat complexitatea acestui urias organism/mecanism cu aproape cinci sute de salariati, dintre care aproape o suta de actori. Simpla lui mentinere in viata/ functiune reclama un consum de energie inimaginabil de catre membrii unor ansambluri "normale", de n-ar fi sa punem la socoteala decat lungimea traseelor intr-o cladire ce ocupa, in falnicul centru al Capitalei, nu mai putin de un hectar. In prezent, Teatrul National din Bucuresti e in plina (p)refacere; ideologica si spirituala, deocamdata, dar, spun oamenii mari - in vorba si, mai rar (adica rar de tot), in fapta - ai natiei romane, nici renovarea, restructurarea si revitalizarea sa concreta, materiala nu vor intarzia prea mult. Tradusa in limbi moderne, aceasta promisiune vrea sa zica, probabil, ca in vreo zece ani de-acum incolo vom avea si noi "Teatrul cel Mare" complet restaurat...
...lucru de care nu putini se vor bucura. Un interesant studiu de piata coman
