Mi-e ruşine să văd pensionari cerşind. Mi-e ruşine de cozile la care se aşează bătrînii la farmacii, dar cel mai mult mi-e ruşine de aerul lor înfrînt şi umil, pe stradă. Aşa că în ciuda prognozei FMI, că mărirea pensiilor ar putea face mai mult rău decît bine economiei româneşti şi românilor, prefer acest risc de dragul celor care mi-au plătit alocaţia de o sută de lei în copilărie, studiile la şcoala generală şi la liceu şi mi-au dat bursă în facultate, din banii lor.

Pensionarii care nu cerşesc sau nu au aerul de victime fac parte din elita acestei categorii, printre care se numără bătrîni securişti şi venerabili activişti de partid de rang înalt. N-aş avea nimic împotriva lor, ca persoane, dar mă revoltă mecanismul care face din ei, şi după '89, aleşii acestei ţări în care proştii au murit ca să nu mai fie conduşi de PCR şi de Securitate. Pensionarii pe care îi cunosc sînt oameni cu meserii, care au trăit de la un salariu la altul şi pe vremea lui Ceauşescu şi după aceea. Unii dintre ei au murit într-o sărăcie perfectă. Alţii se pregătesc. O mare parte a societăţii româneşti de azi îi consideră un soi de supravieţuitori inutili, cărora ar trebui să le fie jenă că mai încurcă locul. În timp ce securişti senili, ca Pleşiţă, sau mai ştiu eu ce demnitar ceauşist, care are dificultăţi cu acordul dintre subiect şi predicat, se bucură de o imensă deferenţă mediatică şi li se urează, cu respect, sănătate şi viaţă lungă.

Octavian Paler resimţea stingherit această presiune împotriva bătrînilor, chiar dacă nu se putea plînge că nu-i ajung veniturile. Dar, nota bene, autorul Vieţii pe un peron a muncit pînă în ultima zi a vieţii sale, cu o energie pe care n-o au mulţi dintre tinerii care le reproşează pensionarilor că nu se grăbesc să populeze "Reînvierea", "Pătrunjelul", "Sfînta Vineri" sau "Bellu", după posibilităţi.

"Sărăcia nu e un viciu, stimate dom