Cu Adrian Alui Gheorghe plonjăm adînc de tot în estetica urîtului. E prea posibil ca poetul să fi fost un romantic care-şi "ascunde" şi îşi "persecută înclinaţiile" după cum crede Al. Cistelecan (noi înşine îi adnotam altădată fiinţa "uşor romanţioasă"), dar la urma urmei nu contează mai mult faţa poeziei ca atare decît ipoteticul său embrion psihologic? Şi astfel cum apare în ultima-i antologică ipostază, această faţă e violent desfigurată, devastată de un flagel ce s-ar zice că e fără remediu aidoma fizionomiei unui lepros într-un stadiu avansat al maladiei. Cuvîntul de ordine al poetului este inconformismul radicalizat. La antipodul sentimentelor bune, starea sa de spirit e o arenă de manifestare a unei demonii virulente, tinzînd a escalada formulele cît de cît cunoscute ori previzibile, în căutarea febrilă a unui inedit al Răului, al unui Rău performant. Nesăţios de ultragii, toxine, suplicii, producîndu-le într-o nesleită inventivitate şi ricanînd la ivirea lor, autorul inversează relaţia curentă dintre real şi iluzoriu. Pe cînd la modul uzual ultimul termen este idealizant, izbăvitor, sub pana d-sale el devine malefic, o marcă terifiantă a damnării. Dezidealizarea pe care o practică e atît de vehementă încît criteriul la care recurge e un Urît esenţializat, un Rău distilat care aproximează o simetrie cu Frumosul cathartic, cu beatitudinea mîntuitoare. Posibilul romantism iniţial se înverşunează într-un anti-romantism ce nu-şi admite, în furoarea sa, nici o limită. în ochiul său veninos, întreaga fenomenologie a lumii noastre se compromite, materiile se atrofiază, se dereglează, se descompun fără scăpare. Bineînţeles, bardul recurge la urletul groazei: "am urlat ca femeia fără limbă care voia să-l întrebe pe/ Dumnezeu ce gust au cuvintele/ şi în cer ajungeau doar imnul şi lauda" (Nici adevărurile nu ne fac mai liberi). Fraza se fărîmiţează aşa încît autorul are