Scrise de-a lungul a cinci decenii şi strînse în volum de Joachim W. Storck în 1989, cu prilejul aniversării unui centenar de la naşterea lui Martin Heidegger, scrisorile pe care filozoful german le-a schimbat cu Elisabeth Blochmann au o dublă calitate. Prima este că te ajută să-l vezi pe autorul lucrării Fiinţă şi timp într-o triplă ipostază: ca om, ca pedagog şi ca gînditor. Iar dintre cele trei feţe din a căror îmbinare poţi căpăta chipul biografic al lui Heidegger, cea a gînditorului are o vădită întîietate. Ea este cea care, dominîndu-i viaţa de la un cap la altul, i-a împrumutat toate acele trăsături pe care ochii contemporanilor le-au reţinut în forma lor vie. Numai că omul Heidegger, la fel ca profesorul Heidegger, îşi trag stofa din altceva: dintr-o stare de spirit căreia numai presiunea uzanţei ne sileşte să-i spunem "gîndire" şi care, asemenea unui ferment catalizînd toate atitudinile, i-a impregnat întîmplările din care i-a fost alcătuită viaţa.

Din păcate, a spune astăzi că, din toate trăsăturile unui om, cea a gîndirii speculative e cea care precumpăneşte, aduce cu o exagerare ditirambică şi artificioasă, făcută din dorinţa ca, eclipsîndu-i laturile omeneşti, să-i pui în lumină "spiritualitatea". Totul seamănă cu o tămîiere nepotrivită în cursul căreia, dînd atenţie unor calităţi în dauna altora, schimonoseşti portretul real al omului, proslăvindu-i imaginea prin intermediul unui portret construit.

În realitate, elementul distinctiv al fiului paracliserului din Messkirch a fost o anumită Stimmung, o dispoziţie sufletească a cărei undă, căpătată de timpuriu, i-a influenţat întreaga existenţă. Dispoziţia aceasta stranie şi totuşi atît de caracteristică, căreia neamţul, plimbîndu-se prin împrejurimile Freiburgului, obişnuia să-i spună Gelassenheit ("a lăsa lucrurile în voia lor" sau, cum preferă Cătălin Cioabă, lectorul de specialitate al acest