A pornit de pe Coasta de Azur si a ajuns in Romania, "pe o soba, ca sa nu-l darame copilul si pisicile". Este vorba despre Palme d'Or, cel mai ravnit trofeu oferit vreodata de vreun festival de film.

E in firea lucrurilor. Esti un regizor cu un singur film la activ, apreciat, vizionat, cu succes de casa. Toata lumea te intreaba prieteneste la ce lucrezi acum, de ce stai atat de mult pentru al doilea proiect (au trecut cinci ani de la "Occident"), ce surprize ai sa mai faci. Si apoi vine Palme d'Or-ul, iar diferenta de perceptie sare in ochi.

La conferinta de presa organizata imediat dupa revenirea in tara a lui Cristian Mungiu, regizorul semana cu un corp ceresc in jurul caruia gravita intreaga multime de jurnalisti, critici si fotografi stransi la Institutul Francez pentru a afla "cum a fost", "ce-ai simtit", "ce ti-au zis".

O notorietate perfect meritata, scoasa in evidenta de avalansa de flash-uri in momentul cand Mungiu a ridicat trofeul.

Ce reprezinta acesta? Fascinatie. Asezat pe scena, pe un pupitru, trofeul te invita sa-l cercetezi, sa-i racai usurel suprafata neteda de cristal, sa numeri frunzele (sunt 19!) bijuteriei create de casa Chopard, totul ca sa poti urla: "Este!" Era, iar faptul ca afisul de sub trofeu era sustinut in pozitie verticala de greutatea a doua sticle de apa plata nu arata decat cat de greu se face film in Romania si, prin urmare, ca reusita lui Cristian Mungiu merita cu atat mai mult aprecierea tuturor.

Si, cum nu exista apreciere mai mare decat un consistent numar de spectatori in salile de cinema la orele cand se proiecteaza "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", Cristian Mungiu are sperante mari in ceea ce priveste succesul filmului sau la publicul din Romania: "N-am nicio indoiala, tinand cont de reactiile de pana acum, ca spectatorilor romani le va placea filmul. Ma astept sa vina multa lume l