„Colegi de-ai mei tocmai şi-au cumpărat notele de bac şi se laudă cu asta“, îmi zicea o prietenă. „E abia începutul“, i-am răspuns, cu gândul că va merge la facultate, în ţara asta în care, dacă îţi naşte soţia şi îţi suni patronul, mărturisindu-i, emoţionat: „Am un băiat!“, îţi răspunde, cu seriozitate: „Ştii că nu îmi plac pilele, dar, pentru tine, îl angajez“. Pilele sau banii rezolvă, de multe ori în România, absolvirea unei instituţii de prestigiu cum este universitatea, în studenţie apărând mai limpede opţiunile: deprinzi metodele măruntei corupţii, alegi complicitatea prin tăcere sau îţi asumi inadaptarea. Îi las însă pe viitorii studenţi să se bucure de vacanţă, aşa cum binemeritat se bucură de ea parlamentarii, după o primăvară şi o lună de vară solicitante.

E drept, unii mai combat pe seama legii pensiilor, mai ales după ce preşedintele Băsescu a anunţat că, înainte de a o promulga, va cere guvernului să-i definească sursa de finanţare pentru această majorare fără precedent în România postdecembristă. Îngrijorarea sa (şi a unor analişti) că s-ar putea întâmpla să nu rămână bani suficienţi pentru angajamentele din educaţie, infrastructură etc., sau că fondul de pensii ar putea intra în colaps, după doi-trei ani, a fost infirmată de premier şi de miniştrii implicaţi, care ne-au asigurat că sunt bani berechet pentru toate. Nu mi se pare nefiresc să te uiţi în rezervor, înainte de a pleca la drum, mai ales când eşti responsabil şi pentru alţii. Să semnezi o astfel de lege cu ochii închişi, din motive electorale lesne de înţeles, e ca şi cum ai trage un chiot de bucurie şi ai apăsa pe acceleraţie, fără să fi verificat uleiul, benzina, pneurile, roata de rezervă. Pentru adversarii politici şi pentru unii jurnalişti, retrimiterea legii în parlament de către preşedinte ar fi mană cerească, să respingi, ca om politic, majorarea pensiilor înseamnă să fii cu o mâ