„Convorbiri cu Octavian Paler“, de Daniel Cristea Enache

„Ca să înfrunţi un pustiu îţi trebuie vocaţie. O vocaţie care mie îmi lipseşte“. Această afirmaţie făcută de regretatul Octavian Paler - dacă ar mai fi fost printre noi ar fi împlinit, pe 2 iulie, 81 de ani - pare mai degrabă o cochetărie a unui „bătrân reacţionar“, cum îi plăcea să se autodefinească în ultimii ani de viaţă. Chiar dacă accentua asupra lipsei sale de vocaţie în a fi exploratorul unor lumi noi, aş citi propoziţia respectivă în cheie paradoxală: Octavian Paler a traversat cu bine deşertul lumii în care a trăit până de curând. Cărţile sale, ca şi vocaţia de umanist, de sceptic nemântuit o dovedesc cu asupra de măsură.

Cartea de convorbiri realizată împreună cu criticul literar Daniel Cristea-Enache este aidoma testamentului spiritual al unui scriitor pentru care depoziţia de conştiinţă era un imperativ absolut, ceva din specia datoriei înţelese ca un comandament moral mai presus de accidentele vieţii.

Octavian Paler, care a debutat (surprinzător pentru cei care îl cunosc doar în ipostaza de eseist şi romancier) cu poezie la 44 de ani, a rămas, într-un fel subtil pe care poezia îl infuzează spiritelor neliniştite, un poet toată viaţa. Chiar şi atunci când a fost director la Televiziune sau la România liberă, fibra de om liber a poetului a acţionat precumpănitor în toate deciziile luate.

Discuţiile cu mai tânărul său preopinent, căruia îi salută tinereţea, însă cu acel scepticism robust al celui „vechi“ care ştie la modul montalian că „tinereţea e anotimpul cel mai penibil în viaţă“, se învârt în jurul a ceea ce aş numi căutarea încrâncenată de sine a unui mare moralist pe care lumea românească l-a pierdut, iar dacă l-a cunoscut nu l-a înţeles în dimensiunile sale reale. Axul central al lumii lui Paler, osia universală a scriitorului este Lisa, satul magic al copilăriei, ace