O bună parte din presa din România se află într-un război declarat cu preşedintele ţării, război extins mai nou şi la susţinătorii săi dintre liderii de opinie. Conflictul se rezumă la limbaj: presa nu e ameninţată de actualul preşedinte, sau măcar un singur ziarist dintre aceia asupra cărora se fac presiuni ar fi ajuns la vreo agenţie de libertate a presei cu revelaţiile lui. Nici preşedintele nu pare, după rezultatul referendumului, să aibă de suferit de pe urma mass-media. Au de suferit însă calitatea presei şi încrederea publicului în ea, şi despre aceste aspecte vreau să vorbesc aici.
Presa a păcătuit în ultimele luni prin tratamente neprofesionale la adresa lui Traian Băsescu, cu accente de propagandă veritabilă.
S-a abătut de la fapte: Băsescu e constant prezentat ca un dictator, iar susţinătorii lui, ca o bandă de adversari ai democraţiei, fără nici cea mai mică dovadă în această privinţă. Stelică Tănase, scriind recent despre „grupul de la Neptun“, spune pe faţă că intelectualii care vor să schimbe Constituţia sprijină un regim autoritar. Eu nu fac parte din ei, dar să fie clar că un sistem prezidenţial ca în Franţa sau ca în SUA nu este autoritar, căci regimul autoritar, vorba aceea, elementară, este prin definiţie neconstituţional. Democraţia este un regim constituţional şi numai ea. Pe urmă, vă imaginaţi cumva vreun ziarist având curaj să îl filmeze pe Adrian Năstase, despre care nu scria aproape nimeni că e dictator (sau dacă scria, nu era publicat) după ce acesta spunea: „Gata, ajunge“? Să fim serioşi, dacă unii îl calcă pe bombeu excesiv pe Băsescu e pentru că ştiu că nu vor fi consecinţe. Poate au uitat primele luni din 1990, când chiar era autoritarism, curgeau ameninţările cu moartea, veneau minerii, nu ne tipăreau tipografii, şi aşa mai departe. Sau poate nu le-au uitat, că nu erau cu noi atunci.
Al doilea păcat al tratamentului d
