La inceputurile formarii limbajului politic modern, substantivul "partid" avea un inteles ce mai subzista astazi indirect in romanescul "partida", asa cum este folosit in jargonul comercial, acela de tranzactie lucrativa, incheiata in situatia de origine intre suveran si un particular.

A face un partid cu regele insemna, la sfarsitul secolului al XVI-lea francez, a primi in exploatare anumite venituri sau bunuri publice pe care monarhia nu era inca capabila sa le gestioneze prin agenti administrativi proprii.

Partizan era numit pe cale de consecinta acel notabil care lua in arenda anumite taxe si impozite datorate regalitatii. In zorii existentei sale, statul avea nevoie de partide pentru a extrage din societate resurse ce ar fi ramas altfel inaccesibile guvernului central.

In acelasi context istoric, insasi notiunea de "politica" primea adesea un sens inrudit mai degraba cu viciile comportamentului imoral decat cu virtutea antica a participarii responsabile la viata cetatii. Li se atribuia pe atunci o atitudine "politica" celor lipsiti de convingeri tari si exclusive, celor inclinati spre compromis si consens, celor preocupati mai mult de avansarea in propria cariera decat de afirmarea unor valori de ordin general.

Exista cateva indicii cu privire la faptul ca, dupa mai bine de patru veacuri, societatea romaneasca este in mod spontan permeabila acestor intelesuri primitive ale termenilor partid si politica.

Ce sunt, in acceptiunea comuna, partidele, daca nu grupuri de notabili ce cauta sa se plaseze cat mai bine in relatie cu statul pentru a drena in propriul avantaj resursele publice?

Poate fi privita politica altfel decat ca ansamblu de practici sterile si reprobabile urmarind satisfacerea unor interese particulare? Mai ales dupa plebiscitul din 19 mai, partidele sunt tratate drept manifestari institutionalizate ale oligarhiilor