Şi creierul are nevoie de o „gură de aer proaspăt“. Potrivit unui studiu realizat de Evolutionary Psychology, căscatul are acelaşi efect ca o gură de aer proaspăt pentru creier, rolul său fiind acela de a întârzia şi nicidecum de a grăbi sosirea somnului. Funcţia acestui gest, pe cât de misterios, pe atât de universal, era până acum aceea de a oxigena organismul şi de a anunţa sosirea somnului. Nu de aceeaşi părere sunt Andrew şi Gordon Gallup, de la Universitatea Albany din New York, care au infirmat această teorie şi au prezentat funcţia „de răcorire“ a căscatului. În plus, ei au lămurit altă enigmă legată de căscat, şi anume faptul că acesta este contagios. Ipoteza lansată de cei doi specialişti este că acest gest este „contagios“ pur şi simplu din altruism, altfel spus, pentru a ajuta grupul să rămână treaz, ceea ce

s-ar putea să fi fost de ajutor pentru strămoşii noştri. Experimentele despre funcţia căscatului au fost realizate pe 44 de studenţi şi au demonstrat că, prin modificarea concentraţiei de oxigen şi anhidridă carbonică prezentă în mediul unde se aflau voluntarii, numărul de căscături nu se schimba. În aceste condiţii, specialiştii au ajuns la concluzia că respectivul gest nu este legat de nevoia de oxigen. De aceea, cercetătorii au cerut tinerilor să privească un material filmat şi i-au observat, constatând că aceia care respiră mai mult pe nas cască mai puţin. În opinia specialiştilor, acest comportament se datorează faptului că această capacitate de „răcire“ a creierul prin intermediul vaselor sanguine din cavitatea nazală este mai mare. Pentru a-şi demonstra teoria, cercetătorii au pus pe fruntea voluntarilor comprese reci, calde sau la temperatura camerei şi au observat că persoanele „răcorite“ cu comprese reci au căscat mai puţin decât celelalte. „Având în vedere că noi căscăm când temperatura creierului creşte, pomparea de sânge rece spre c