Să începem, aşa cum se cade, cu o banalitate: trăim într-o societate materialistă, care se îndepărtează pe zi ce trece de valorile spiritului; cei care nu mai au douăzeci de ani îşi mărturisesc adeseori, faţă de cei mai tineri sau faţă de copiii lor, nostalgia pentru o vreme cînd se mai citea o carte, cînd cultura era preţuită, cînd idealul fiecăruia mai părea să conţină ceva spiritual. Spun "părea", pentru că dincolo de retroproiecţia noastră într-un trecut el însuşi idealizat, fie şi numai din acest punct de vedere, e îndoielnic faptul că în alte vremuri ne vom fi condus după valorile spiritului şi că, brusc, în clipa în care i-am spus libertăţii "salam", am fi cotit-o înspre cele materiale.

Noutatea constă însă, în anii din urmă pe de o parte, în diversificarea posibilităţilor de realizare materială şi, pe de altă parte, în apariţia unor forme noi de spiritualitate, dintre care cele pseudo- sau parareligioase sînt în prim plan. Împreună, cele două tendinţe concură la crearea unui chip sau a unui model de reuşită socială cultivat astăzi cu o frenezie şi cu o sistematicitate care ne fac să credem că nu există alternativă, că a reuşi în viaţă nu poate să însemne decît bunăstare materială şi credinţă în Dumnezeu. Iar această conjuncţie "şi" funcţionează ca o necesitate, marcînd dependenţa reciprocă a celor două: asta pentru că o bunăstare fără credinţă e imorală, în vreme ce o credinţă fără bunăstare e desuetă.

Cred că trăim într-o societate care îşi negociază foarte prost relaţia dintre valorile materiale şi valorile spirituale. Nu sîntem mai dependenţi de bunuri de consum decît în alte societăţi (bunăoară în cele vestice), după cum nu sîntem nici mai fervent religioşi decît alte popoare ortodoxe, catolice sau musulmane. Numai că pe nici unele nu le asumăm deplin, căci venind dintr-un trecut în care am putut crede că există împlinire şi pe calea valo