Zilele trecute am primit pe mail un scurt film despre Muzeul Rodin din Paris. I-am multumit prietenei care mi l-a trimis pentru ca, in aceste zile toride, am revenit la obiceiurile din vacantele adolescentei: stau in casa, citesc mult, rasfoiesc albume si ma gindesc la lucruri de care m-am indepartat in ultimii ani. Trebuie sa spun ca starea aceasta mi-a dat-o si romanul lui Gheorghe Craciun, Puppa rusa, dar si Baiuteii fratilor Florian.

Am resimtit acea nevoie de acumulare, de temporizare a ritmului in care traiesc, de reintoarcere spre o lume uitata, asupra careia nu mai ai ragazul sa privesti.

Din aceasta lume facea parte si opera lui Auguste Rodin, despre care consideram ca stiu suficient, ca nu imi mai poate da emotii, asemeni atitor alti „monstri sacri“, asupra carora lucrurile par incheiate odata cu sfirsitul anilor de instructie, iar reintilnirea cu opera lor inseamna o analiza la rece, o marcare rationala a unor momente din istoria artelor. Din cind in cind, vizita intr-un muzeu, rasfoitul unei carti sau, asa cum s-a intimplat acum, un mic film te pot scoate din aceasta detasare si disponibilitate doar pentru ceea ce se petrece in prezent, producindu-se acel declic prin care te intorci, in timpi reali, in epoca.

Asta mi s-a intimplat, uitindu-ma destul de detasata la filmul despre Rodin. Am simtit deodata ce s-a petrecut atunci, cum geniul sculptorului a putut sa rupa cu „poza“, cu romantismul, dar si cu neoclasicismul, cu naturalismul, sa se elibereze, sa aiba curajul si capacitatea, totodata, de a reda prin formele gindite de el sentimentul vietii, acel ceva insesizabil si nemaiintilnit. Aceasta se intimpla pe la 1870, atunci cind expunea la Bruxelles (in 1877) Virsta de bronz, lucrare care il definea prin dragostea sa pentru fluiditatea formelor. Un nud de barbat, care te face sa te gindesti la vechii greci, mai ales prin