Argument
Dupa Legea invatamintului superior, nici pina in momentul de fata nesupusa revizuirii, darmite unei autentice dezbateri publice, fosta conducere a Ministerului Educatiei si Cercetarii a lansat pe Internet un „proiect“ care, pentru toti cei ce lucreaza in domeniu, nu poate reprezenta altceva decit legiferarea, in articole, alineate si paragrafe, a conditiei lor profesionale fundamentale: Legea privind statutul personalului didactic. Las la o parte faptul ca aceasta carta a vietii profesorului, de la oricare nivel, se impunea a fi mai intii anuntata tuturor, apoi elaborata, fie si in forma provizorie de „proiect“, numai dupa o prealabila discutare a ei, a principiilor si a continutului viitoarei legi, dar nu intr-un colectiv restrins la citiva membri sau intr-o „comisie“ de „specialisti“, ci in mediile de invatamint insesi, in forme de dialog organizat intre reprezentantii Ministerului si masa larga a profesorilor implicati, incluzindu-i pe reprezentantii lor sindicali. Sigur, se va obiecta din capul locului ca este imposibil sa porti un dialog direct cu „masele“.
Desi, in principiu, orice fel de dialog poate fi purtat, daca este dorit, fondul problemei mi se pare cu totul altul. Fiind un document perfect anonim ca autoritate emitenta („Ministerul“), proiectul acestei Legi nu poate face obiectul unei dezbateri reale, pentru ca nu ai cum intra in dialog cu Ministerul in bloc! Catre cine sa se indrepte observatiile si propunerile noastre? Catre rectorate si inspectorate?... Dar nu ele sint autoarele textului! Si, admitind si astfel de verigi, sa ne inchipuim cite dintre acele observatii mai ajung la Minister, daca mai ajung? Iar la Minister, pentru a puncta finalul scenariilor noastre imaginare, sa ne gindim pe miinile cui incap (daca vor mai incapea!...) atitea materiale critice pe care proiectul unui text de lege de importanta nationala, pa
