„Cum am ajuns sa te iubesc/ Nici pina azi nu stiu/ Cum fac de vreau sa ma feresc/ Si tot la tine viu?/ De ce m-oi fi oprit din drum/ Tocmai la ochii tai/ De ce ma-ntorc la ei si-acum/ Si-acum cind stiu/ Ca sint si buni si rai… M-am jurat de mii de ori/ Mai rizind, mai plingind/ Ca am sa fug de dragoste/ Ca de pacoste/ Si credeam ca eu n-am sa patesc/ Cum am putut sa m-amagesc?“
Puteti sa credeti linistiti ochilor: e intr-adevar slagarul Banicilor, al lui Stefan si Stefan junior, o romanta frumos-ironica si bine cintata, cu un clip bine jucat, cu gesturi largi de commedia dell’ arte, in care fiul demonstreaza ca are capacitati actoricesti (despre tatal lui stia asta toata lumea).
O romanta frumos-ironica, sagalnica si cumva patetica totusi, care vorbeste despre relatia mereu problematica dintre tata si fiu, despre dragostea dintre ei vecina cu ura si ura vecina cu dragostea. O melodie in care complexul lui Oedip iti face cu ochiul.
Cred ca, daca le privim din acest unghi, opera si viata lui Mateiu I. Caragiale se pot rezuma exact astfel: opera si viata in care complexul lui Oedip iti face cu ochiul. Desigur, aici, cum e si firesc, atit ironia, cit si patosul sint mai voalate, mai bine invaluite in mister – nu mai putin detectabile totusi. insusi misterul acesta nu este oare cusut cu ata alba, voit-straveziu, cu buna stiinta lasat in apropierea kitsch-ului? Apoi, nu e ciudat si elocvent in acelasi timp ca Pasadia isi arde portretele tuturor (act ritual de buna seama), in afara strabunicului care „fu un adevarat Bergami“ si care scapa logic urii „snobului feroce“? Nu e ciudat si elocvent ca Pantazi isi descrie foarte frumos si mama si tatal, totusi, mostenirea vie care „prinde“ continuitate in el e cea a mamei Sia si a unchiului Iorgu? Despre mama Sia: „Din recunostinta ce-i pastrez, mi-am facut lege; osebit de insemnata ei stare, ea mi-