Pe 5 iulie, Ambasada Franţei la Bucureşti a organizat avanpremiera filmului onorat cu Palme d’Or, în prezenţa lui Cristian Mungiu. Grădină de vară pe înserate, lume selecţionată, discrete griji meteo. Autorul vorbeşte succint, cu o modestie proaspătă, de adolescent care pare să nu-şi înţeleagă propriul geniu, pentru că tocmai îl experimentează. Instalat pe scaunul din plastic alb, mă uit la cerul ocupat cu ultimele pîlpîiri ale zilei, la frunzele mişcate de vînt ale plopilor din preajmă şi la mira policromă a ecranului deocamdată inert. Pe de altă parte, îmi reglez preventiv nivelul aşteptărilor, pentru a reuşi să amortizez la timp o eventuală decepţie...

Numai că filmul mă fură cu totul, din prima secundă a proiecţiei. "România, 1987". Acţiune. Cămin studenţesc. Apa caldă ca eveniment. Bişniţarul arab. Camera celor două fete, eroinele acestei saga dedicate solidarităţii în vremuri de fatală promiscuitate a supravieţuirii. Magia vieţii palide, îngîndurate, cu sunete vitale într-un pustiu semantic dominat de superstiţii, clişee mentale, frică difuză şi coduri anti-sistem. Comunismul terminal.

Fireşte că n-am să-mi îngădui licenţa unei naraţiuni în cheie personală. "432" (cum i s-a spus imediat, cu un soi de afecţiune abreviantă) merită, pur şi simplu, văzut. Din următoarele motive. Mai întîi, el prezintă primul caz de surclasare a tentaţiei mizerabiliste care a subjugat cinematografia masochist-paranoidă a României din primii ani ’90. Lipsesc deopotrivă tuşele groase şi expresionismul auto-flagelării. Nu se urlă, nu se înjură patologic. Povestea, dar şi dreptul la poveste sînt respectate pînă la capăt, fără ca regizorul să-şi asume pretenţia moralizantă sau capriciul deformaţiei caricaturale. În al doilea rînd, filmul lui Mungiu e o admirabilă sinteză de scenariu coerent, dialog caracteristic, fină alternanţă static-dinamic, subtil dozaj între sce