Trebuie să spui că ai obosit cînd treci cu maşina pe autostradă şi-ţi doreşti doar să te poţi opri şi să te întinzi într-un lan de porumb, cu ochii pe cumuluşii alburii. Să stai acolo, să asculţi zgomotele vieţii - alta decît cea umană. Să stai să miroşi aromele tari şi uscate ale pămîntului, fără să te gîndeşti că seceta e o ştire, iar lipsa semnalului GSM, un pericol.

Trebuie să spui că ai obosit cînd nu mai vrei să se întîmple nimic azi. Nimic. Poate cîteva rînduri dintr-o carte. Poate două vorbe pe stradă, cu cineva. Doar umbre clar delimitate de un soare tot mai lipsit de milă. Doar paşi, niciodată oameni. Doar voci, niciodată chipuri. Trebuie să spui că ai obosit şi că renunţi - şi-ţi zici asta fără să ai curaj s-o spui cuiva. Să abandonezi, să pierzi, să fii înfrînt: vorbele astea capătă o atracţie periculoasă. Sînt frumoase, dar nu sînt din lumea în care trăim, adunaţi cu forţa în jurul lui "...şi cîştigi". Şi oricum, cînd eşti obosit, e mai greu să renunţi decît să continui. Inerţia e un inamic cumplit. Alergătorul de la Marathon a murit din cauza asta. Şi totuşi, poţi încerca. Lupta e de gherilă: astăzi putem privi pe geam cîteva minute. Mîine putem să aruncăm o privire în cafeaua de dimineaţă, în loc de ziar. Să ne uităm cum apa roşcată se învîrte încă după ce am amestecat zahărul, ca un Maëlstrom care atrage şi suge încă o zi din viaţa noastră, fără să-i înţelegem în vreun fel sursa puterii. Să ne gîndim la asta: oricît şi orice am face, oricîte întîlniri am bifa, orice am spune sau promite sau visa, la capătul zilei timpul nostru e tot consumat. Ca o baterie în lanterna pe care am uitat-o deschisă în dulap. Putem apoi rămîne. Pe loc. În locuri pe lîngă care trecem fără să le băgăm în seamă. Semaforul acela, parcul pe care îl ţinem minte din copilărie, drumul de ţară pe care nu se opreşte nimeni pentru că nu e nimic de făcut aici. Să ne oprim