A fost odată ca niciodată o societate în care conducătorii, fie ei regi, şefi de trib sau mari preoţi, erau unşii lui Dumnezeu pe pămînt. Normele morale, viaţa de familie, regulile spaţiului public, toate erau derivate din credinţa religioasă. O societate în care pedepsele şi recompensele venite dinspre divinitate erau esenţiale în structurarea succesului, împlinirii personale, recunoaşterii sociale.

Să mai fie oare religia astăzi la fel de importantă? Mai au vreo relevanţă normele religioase în societatea românească contemporană? A dus secularizarea la o dominanţă a valorilor laice, mergînd pînă la acceptarea "preacurviei" şi a comportamentelor "pidosnice"?

Am adresat întrebarea cu pricina de multe ori, în ultimii ani, unor oameni diferiţi. Aproape toţi mi-au răspuns cu stereotipul dominant: oamenii nu mai sînt ce erau odată, nu mai au credinţă şi asta e rău. Stereotipului îi poţi contrapune fără multă dificultate cîteva cifre concrete, care se repetă constant în datele sociologice din ultimii 15 ani: românii sînt, cel puţin declarativ, mult mai credincioşi decît majoritatea popoarelor europene, doar maltezii, turcii, moldovenii şi polonezii apropiindu-se de noi în ce priveşte credinţa în capacitatea religiei de a oferi răspunsuri adecvate la mai toate probleme vieţii. Pe urmă, numărul cetăţenilor români care nu se declară ca aparţinînd unei denominaţii religioase este infim în comparaţie cu orice altă societate europeană (nu includ aici Grecia, unde astfel de estimări sînt practic imposibil de realizat, date fiind constrîngerile legale).

Reacţia susţinătorilor ideii că nu sîntem suficient de credincioşi este contestarea categorică a acestor cifre. Mi s-a întîmplat adesea să fiu informat că respondenţii în sondaje mint, iar declararea credinţei ("sînt botezat ortodox") este doar una formală. Mai mult, se invocă neparticiparea la slujbele relig